Remediile în cazul exproprierilor abuzive reprezintă un subiect de interes în practica judiciară. Exproprierea implică transferul forțat al unui imobil din proprietatea privată în proprietatea publică. Potrivit legii, exproprierea se poate face numai pentru cauză de utilitate publică și doar după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Cadrul legislativ este dat de prevederile Legii nr. 33/1994 – lege generală în materia exproprierilor, respectiv ale Legii nr. 255/2010 – lege care se bucură de un caracter special, fiind dedicată acelor cauze de utilitate publică, necesare realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local.
Procedura de expropriere se realizează în mai multe etape:
- aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes național, județean sau local;
- consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere și afișarea listei proprietarilor imobilelor;
- transferul dreptului de proprietate, care are loc odată cu emiterea deciziei de expropriere;
- finalizarea formalităților aferente procedurii de expropriere.
Sigur că situația ideală este aceea în care expropriatorul și proprietarul inițial ajung la un comun acord asupra modalităţii de transfer al dreptului de proprietate, cât şi asupra cuantumului şi naturii despăgubirii. Această situație presupune lipsa derulării pașilor de mai sus.
Realitatea faptică ne dovedește, însă, că asemenea cazuri sunt singulare. Având ca premisă o preluare forțată a dreptului de proprietate, procedura exproprierii ridică în practică două probleme esențiale, de interes pentru prezenta analiză: legalitatea procedurii de expropriere, respectiv dreptul proprietarului de a primi o justă și prealabilă despăgubire pentru pierderile suferite.
Remediile în cazul exproprierilor abuzive sunt expres și limitativ prevăzute de lege. În primul rând, proprietarul nemulțumit de legalitatea procedurii de expropriere poate solicita instanțelor de judecată să cenzureze decizia de expropriere, în baza prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Așadar, un remediu pentru protejarea dreptului de proprietate constă în acțiunea în anulare. Șansele unui asemenea demers sunt discutabile, pentru că motivele de nelegalitate sunt limitate: caracterul de utilitate publică este adesea dificil de contrariat; eventual cel expropriat poate critica actul privind aprobarea indicatorilor tehnico-economici, procedurile de comunicare și afișare a documentelor prevăzute de lege etc.
De asemenea, legea prevede posibilitatea de a solicita instanțelor de judecată suspendarea efectelor deciziei de expropriere. Demersul impune dovedirea unor motive de nelegalitate flagrantă a actului administrativ și presupune o înghețare a procedurii de expropriere, aspect care poate tergiversa tranșarea situației și încasarea efectivă a despăgubirilor datorate.
În măsura în care exproprierea nu poate fi criticată din punct de vedere al legalității, proprietarii trebuie să permită preluarea forțată, însă nu cu orice preț. Aici intervin cazuri nenumărate din practica judiciară, în care despăgubirile stabilite privesc o valoare infimă. Această valoare poate să fie contestată în fața instanțelor de judecată.
Potrivit art. 26 din cuprinsul legii generale nr. 33/1994, „ (1) Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite. (2) La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia”.
La rândul ei, Legea nr. 255/2010 conține prevederi distincte, arătând că sumele individuale aferente despăgubirilor sunt estimate „pe baza unui raport de evaluare întocmit având în vedere expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici”.
Diferența dintre cele două texte este esențială, câtă vreme grilele notariale conțin prețuri orientative, adesea minimale ale imobilelor. Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat problema, arătând în Decizia nr. 78/2021 că „în etapa judiciară a procedurii de expropriere, la determinarea cuantumului despăgubirilor, dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 se interpretează extensiv, în sensul că se ţine seama atât de <<expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, la momentul transferului dreptului de proprietate>>, cât şi de criteriile legale prevăzute de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994”.
Așadar, procedural sunt incidente următoarele etape: odată emisă decizia de expropriere, în termen de 5 zile, expropriatorul numește comisia de verificare a dreptului de proprietate și constată acceptarea ori neacceptarea cuantumului despăgubirilor estimate, așa cum i-au fost comunicate în prealabil proprietarului. Ulterior, expropriatorul emite, comunică și afișează hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor finale, iar în termen de 90 de zile efectueaza plata sumelor de bani către proprietari.
De la momentul comunicării acestei din urmă hotărâri, proprietarul poate contesta cuantumul despăgubirilor în fața instanței de contencios administrativ. Dreptul de a formula acțiune în instanța nu este imprescriptibil, ci trebuie formulat în termen de 3 ani de la data comunicării hotărârii, sub sancțiunea decăderii. În fața instanței de judecată, procesul va avea drept miză dovedirea valorii reale de piață a imobilului, în raport de contracte de vânzare pentru imobile similare din aceeași unitate administrativă. Experți judiciari specializați în domeniul evaluării vor fi chemați pentru a formula o opinie obiectivă asupra problemei.
Ce se întâmplă, însă, dacă hotărârea de stabilire a despăgubirilor întârzie să apară? Există din ce în ce mai mult situații în practică, în care statul emite decizia de expropriere, recepționează lucrările și le oferă spre folosință, dar nu stabilește despăgubirile finale, invocând drept apărare diverse motive pur administrative. Este acest caz de natură să întârzie în mod legitim plata despăgubirilor?
Suntem de părere că o asemenea conduită aduce atingere atât art. 44 din Constituția României, precum și art. 1 Protocol 1 din cuprinsul Convenției Europeane a Drepturilor Omului. Potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene, exproprierea poate exista nu numai în situația în care procedurile formale au fost pe deplin îndeplinite, ci și în acele situații când măsurile autorității publice sunt atât de drastice încât devin asimilabile exproprierii[1].
Cererea prin care proprietarul pretinde cuantumul corect al despăgubirilor nu poate fi considerată ca fiind prematură în lipsa hotărârii de stabilire a sumei finale. Un raționament contrar ar aduce atingere flagrantă principiului proporționalității, întrucât proprietarul ar fi lipsit sine die nu doar de dreptul de proprietate asupra bunului, ci și de contravaloarea pierderii suferite. Lacunele sistemului nu îi pot fi opuse.
Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție este în acord cu o asemenea interpretare, hotărând în Decizia RIL nr. 14/2019 faptul că „instanţa de judecată este competentă să soluţioneze nu numai contestaţia formulată împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, ci şi acţiunea prin care expropriatul contestă despăgubirile estimate şi solicită atât stabilirea acestora de către instanţă, cât şi obligarea expropriatorului la plată, ulterior emiterii deciziei de expropriere şi consemnării sumelor aferente despăgubirilor, în cazul lipsei nejustificate a acestei hotărâri”.
Așadar, obținerea despăgubirilor la o valoare apropiată de realitate nu este imposibilă. Remediile în cazul exproprierilor abuzive sunt clar conturate de lege, iar un avocat specializat în drept civil te poate ajuta pentru a găsi soluția potrivită situației tale.
Av. Cosmina Șeulean
[1] A se vedea cauza 7151/75; 7152/75 Sporrong și Lönnroth c. Suediei