Răspunderea administratorului pentru intrarea în insolvență reprezintă un subiect care a generat numeroase divergențe de-a lungul timpului în practica instanțelor de judecată. Fiind vorba despre o răspundere civilă, care capătă adesea valențe de ordin fiscal în procedura de executare silită, regimul său juridic a fost tratat în mod diferențiat de către justițiabili și judecători deopotrivă.
Recent, cabinetul nostru a obținut o soluție prin care ANAF a constatat prescripția dreptului de a cere executarea silită a unei obligații de plată a administratorului. Mai multe chestiuni au fost ridicate în atenția organului fiscal, relevante fiind următoarele aspecte.
Pentru început, sediul materiei este dat de prevederile art. 169 Lege nr. 85/2014 privind atragerea răspunderii organelor de conducere pentru intrarea în insolvență a societății. Potrivit legii, administratorii societății pot fi răspunzători pentru situații precum folosirea bunurilor persoanei juridice în folos propriu, majorarea fictivă a pasivului societății, ținerea unei contabilități fictive ori nepredarea documentelor contabile către administratorul sau lichidatorul judiciar.
Acțiunea privind răspunderea administratorului poate fi introdusă în termenul de prescripție de 3 ani de zile, nu doar de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar al societății, ci și de creditorul care deţine mai mult de 30% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală.
Odată admisă acțiunea și stabilită întinderea obligației, independent de motivul concret care a atras răspunderea administratorului pentru intrarea în insolvență, pot apărea numeroare probleme în etapa executării silite a acestor creanțe.
Potrivit art. 220 al. 10 Lege nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în cazul în care, potrivit legii, s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, potrivit prevederilor legislaţiei privind insolvenţa, şi pentru creanţe fiscale, prin derogare de la prevederile art. 173 din Legea nr. 85/2014, executarea silită se efectuează potrivit dispoziţiilor prezentului cod, de către organul de executare silită prevăzut de acesta.
Cu alte cuvinte, dacă administratorul a fost obligat inclusiv la plata unor sume reprezentând creanțe de natură fiscală, executarea silită se va realiza de către organul fiscal pentru toate creanțele stabilite de către instanța de judecată.
Ce se întâmplă, însă, cu procedura executării silite în ceea ce privește răspunderea administratorului? Este organul fiscal obligat să aplice exclusiv prevederile Codului de procedură fiscală? Care este termenul de prescripție aplicabil dreptului de a cere executarea silită a acestor creanțe?
În urma unor îndelungi dezbateri jurisprudențiale și doctrinare, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat două decizii deosebit de relevante în materie.
Pe de-o parte, este vorba de Decizia nr. 14 din 27 iunie 2022 pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin intermediul căreia curtea a stabilit natura răspunderii angajate în sarcina organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii care au cauzat starea de insolvenţă a debitorului, în sensul că aceasta este o formă specială de răspundere civilă delictuală.
Pe de altă parte, pornind de la aceste statuări obligatorii, curtea a hotârăt în cadrul Deciziei nr. 50 din 18 septembrie 2023 pronunțată în vederea dezlegării unei chestiuni de drept următoarele repere esențiale:
132. Întrucât acest raport juridic generează o răspundere civilă delictuală, pentru un prejudiciu cauzat debitorului insolvent, pentru stabilirea termenului de prescripţie a executării silite a hotărârii judecătorului-sindic nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 215 din Codul de procedură fiscală, care reglementează dreptul organului de executare silită de a cere executarea silită a creanţelor fiscale, întrucât aceste dispoziţii speciale vizează raportul juridic fiscal, în care prejudiciul este cauzat direct entităţii de drept public.
(…) 134. În acest context, derogarea instituită de art. 220 din Codul de procedură fiscală pentru situaţia în care în pasivul debitorului insolvent se află şi creanţa fiscală vizează faptul că executarea silită se efectuează de organul de executare în condiţiile instituite de Codul de procedură fiscală şi nu conduce la aplicarea termenului de prescripţie incident doar în cazul raportului juridic de drept fiscal, rămânând astfel aplicabil termenul de prescripţie a executării silite prevăzut de art. 706 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă.
Cu alte cuvinte, instanța a stabilit că deși executarea silită a acestor creanțe se realizează de către organul fiscal, totuși Codul de procedură fiscală nu este pe deplin aplicabil în materia prescripției.
Dimpotrivă, rămân aplicabile prevederile art. 706 al. 1 teza 1 Cod procedură civilă, potrivit cărora Dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel.
În cazul nostru, administratorul firmei figura în continuare cu obligația de plată în evidențele fiscale, cu toate că datoria civilă a fost stabilită de instanța de judecată de mai bine de 10 ani de zile. Acte de executare nu au fost efectuate decât sporadic, existând o perioadă de 3 ani de zile de deplină pasivitate în activitatea ANAF.
O primă cerere de constatare a prescripției dreptului de a cere executarea silită a fost respinsă, în raport de argumente privind prerogativa organului fiscal de a urmări silit creanța în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept.
Am contraargumentat, însă, faptul că termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani, dată fiind natura civilă a răspunderii administratorului, precum și faptul că niciun act de executare nu poate avea valenţa unui act întreruptiv al cursului prescripţiei, în condiţiile în care obligaţia era deja prescrisă înaintea emiterii acestui act.
Având în vedere temeiurile de drept amintite, organul fiscal a constatat astfel prescripția dreptului de a cere executarea silită pentru întreaga creanță, urmând să procedeze la încetarea măsurilor de realizare şi la scăderea acestora din evidenţa creanţelor fiscale.
Apreciem că soluția organelor fiscale este corectă, nefiind decât o fidelă aplicare a legii, precum și a deciziilor obligatorii pronunțate de către Înalta Curte cu referire la natura răspunderii administratorului la intrarea în insolvență a societății.
Av. Cosmina Șeulean